Faceți clic pe orice bucată ca să mergeți la data ei
Teancul
d.Hr.2026
Faceți clic pe orice bucată ca să mergeți la data ei
Pe telefon
Aceasta este versiunea de citit. Linia completă, cu bucățile care zboară pe teanc și teancul ridicat după dată, se vede pe ecranul unui laptop sau al unui computer de birou.
Tradus din engleză; acolo unde cele două diferă, textul englez are întâietate. Citiți în engleză · Semnalați o greșeală în traducere
O istorie datată a ceea ce s-a adăugat
O singură linie de la apostoli, trei despărțiri, patru biserici. Fiecare biserică ține lucruri hotărâte după apostoli. Acest site așază fiecare adăugire la data la care a apărut și le sortează pe toate după o singură regulă, inclusiv linia protestantă.
Alegeți unde vă aflați. Apoi mergeți înapoi spre apostoli și priviți cum se desprind bucățile, dată cu dată.
Cifrele numără cele 59 de intrări datate ale acestei pagini. Sunt o numărătoare, nu un punctaj.
Citiți mai întâi aceasta
Această pagină vi se va părea o amenințare la adresa a ceva la care țineți. Este scrisă ca să fie verificată, nu crezută. Fiecare intrare își dă data, prima sursă, cea mai veche mărturie că practica a fost cândva absentă sau combătută, textele, obiecțiile pe care le-ar ridica propria dumneavoastră tabără și cele trei lucruri care ar infirma-o. Folosiți-le.
Pagina nu spune că biserica dumneavoastră nu este biserică, că tainele ei sunt goale sau că oamenii care au luat aceste hotărâri au fost nesinceri. Spune că, în momente datate, biserica dumneavoastră a făcut din anumite lucruri condiții ale comuniunii, ale unei slujiri valide sau ale legii, pe care apostolii nu le-au făcut, și arată data, sursa și cea mai veche mărturie că practica a fost cândva absentă sau diferită. Testul pe care îl aplică este cel pe care îl mărturisește propria dumneavoastră tradiție: „pretutindeni, întotdeauna, de către toți” al lui Vincențiu, „primite de apostoli din gura lui Hristos însuși” de la Trento, „nu ca să facă cunoscută vreo învățătură nouă” de la Vatican I. Acolo unde pagina socotește o hotărâre drept recunoaștere, nu adăugire, ca Niceea, Treimea, canonul, spune de ce și le ține împreună cu dumneavoastră. Dacă o intrare este greșită, cele trei condiții care ar infirma-o sunt enunțate pe pagina de deschidere, iar o singură sursă timpurie ar fi de ajuns. Pentru nicio intrare de pe linia romano-catolică nu a fost prezentată o asemenea sursă; pagina o va publica pe prima care va fi prezentată.
Pagina nu socotește împotriva dumneavoastră mărturisirea lui Hristos de către cele șapte sinoade, nici realismul Cinei din secolul al II-lea, nici primirea scrierilor apostolice sub călăuzirea Duhului; le ține. Socotește ceea ce un sinod a făcut obligatoriu sub anatemă, deși apostolii nu l-au făcut obligatoriu, și pune aceeași întrebare Apusului latin și liniei protestante, după aceeași regulă, cu același rezultat. Datează clauza Apusului din Crez și anatema Răsăritului asupra interpretării latine în aceiași termeni. Acolo unde răspunsul ortodox este că o definiție doar a numit ceea ce sfinții au știut dintotdeauna, pagina enunță acel răspuns cu cuvintele dumneavoastră și apoi cere mărturia timpurie care l-ar arăta. Mai multe intrări au un temei „contestat” sau „cu rezerve” pentru că apărarea tradiției dumneavoastră are dovezi reale în spate; în fiecare dintre ele, pagina spune ce arată acele dovezi și ce nu arată, și în niciuna nu arată practica primită de la apostoli. Un sinod poate numi ceea ce sfinții au știut dintotdeauna. Poate numi și ceea ce sfinții din propriul său secol ajunseseră să creadă, iar datele de pe această pagină sunt mijlocul prin care un cititor le deosebește pe cele două.
Linia dumneavoastră este pe pagină și nu este cruțată. Poartă șase intrări proprii, trei cerințe pe care le împarte cu Roma și cu Răsăritul și șaptesprezece dintre intrările dinainte de 1517, șapte dintre ele în parte; iar mărturisirile ei au făcut din interpretări criterii, despre îndreptățire, despre alegere, despre cruce, despre clauza din Crez, despre botezul pruncilor și despre care botez este socotit valabil, în ambele direcții, exact cum au făcut Roma și Răsăritul. Regula pe care o aplică această pagină este cea pe care o enunță mărturisirile dumneavoastră: că orice sinod de după apostoli poate greși și că Scriptura este testul. Pagina vă cere să folosiți această regulă pe propria linie, unde a fost folosită o dată, la scară mare, și apoi pusă la o parte.
Începeți de la forma apostolică, la cca 50, de unde pornește fiecare linie de pe această pagină și spre care arată: o casă, o masă cu o cină, prezbiteri la plural, fiecare cu partea sa, și nimic cerut din ceea ce apostolii nu au cerut. Apoi mergeți înainte pe oricare linie și priviți ce s-a adăugat. Verdictul de la sfârșit spune ce conchide pagina și ce nu conchide.
Regula pe care o aplică această pagină
Fiecare biserică de astăzi ține lucruri hotărâte după apostoli. Unele dintre aceste hotărâri doar au recunoscut ceea ce spun deja scrierile apostolice. Celelalte au fost adăugate. Un singur test le deosebește, și el este aplicat tuturor celor patru linii, inclusiv celei protestante.
O hotărâre ulterioară este o recunoaștere numai dacă
afirmă ceea ce mărturia apostolică afirmă deja sau exclude ceea ce acea mărturie contrazice deja, astfel încât a respinge hotărârea ar însemna a respinge textul, și nu doar o deducție ulterioară,
și nu adaugă niciun conținut, nicio slujire, niciun rit și nicio condiție a comuniunii sau a mântuirii pe care mărturia nu le conține.
Orice nu trece unul dintre cele două teste este o adăugire, iar acolo unde este prezentată ca apostolică sau este făcută obligatorie, sarcina revine apărătorilor ei de a o arăta în cele mai vechi dovezi ca deja primită, nu nou introdusă. Dacă pot, afirmația rămâne în picioare. Dacă nu pot, ea nu poate fi făcută obligatorie pentru nimeni ca apostolică.
Se încheie cu ultimul apostol. Ioan a trăit la Efes „până în vremurile lui Traian”, care a devenit împărat în 98, și a văzut Apocalipsa „spre sfârșitul domniei lui Domițian”, pe la 95 (Irineu, Împotriva ereziilor 3.3.4; 5.30.3). După el, nimeni nu mai putea adăuga ceva la credința „dată sfinţilor o dată” (Iuda 3). De aceea forma apostolică a paginii se întinde de pe la 50 până pe la 100 și de aceea tot ce vine după ea este datat.
Tradiția orală nu s-a oprit. Pavel le-a spus tesalonicenilor: „țineți tradițiile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (2 Tes 2:15), iar bisericile au continuat să învețe ce auziseră. Pagina folosește această tradiție la fiecare dată: ea este tocmai ceea ce sunt primele mărturii. Ce s-a schimbat pe la 100 este că nimeni nu mai putea auzi un apostol. De atunci înainte, ceea ce apostolii au spus cu glas tare poate fi cunoscut doar așa cum l-au păstrat bisericile, așa că întrebarea pentru orice practică este dacă apare în cele mai vechi surse ca deja primită sau apare mai târziu ca nouă. Irineu, primul care a argumentat pornind de la tradiție, a folosit el însuși acest test: tradiția apostolilor era publică, păstrată în bisericile pe care ei le întemeiaseră, și învăța credința pe care o învață scrierile (Împotriva ereziilor 3.3–4). Răspunsurile catolice și ortodoxe, printre ele obiceiurile nescrise ale lui Vasile, primesc răspuns la 1546, sub „What about…?”
Condițiile pe care mărturia însăși le conține: botezul celor ce cred (FA 2:38, 41), mărturisirea lui Iisus ca Domn (Rom 10:9), pocăința (FA 2:38), învățătura apostolilor (FA 2:42), disciplina adunării (1 Cor 5:4–5). O formă opțională ținută ca opțională. O interpretare ținută ca interpretare. Regula intră în joc doar în patru feluri, iar fiecare intrare spune în care: Obligatoriu, făcut condiție a comuniunii, a unei slujiri sau a unei taine valide ori a legii, cu o pedeapsă pentru cine refuză; A înlocuit, o formă opțională care a luat locul unei practici apostolice ca formă obișnuită a bisericii, deși practica mai veche poate supraviețui la margini; Făcut normativ, făcut practica sau învățătura standard a bisericii, fără un text apostolic și fără o pedeapsă; Contrazice, o regulă care contravine unei instrucțiuni apostolice numite.
Regula nu este nouă și nu aparține unei singure tradiții. Este testul pe care fiecare îl aplică deja celorlalte. Vincențiu de Lérins (434): țineți „ceea ce s-a crezut pretutindeni, întotdeauna, de către toți”. Trento (1546) face obligatorii doar tradițiile „primite de apostoli din gura lui Hristos însuși sau de la apostolii înșiși”. Vatican I (1870): Duhul a fost făgăduit urmașilor lui Petru „nu ca să facă cunoscută, prin revelația lui, vreo învățătură nouă”. Sinodul Trulan (692) a condamnat postul de sâmbătă al Romei ca fiind împotriva a ceea ce „a fost transmis”, iar Fotie (867) a cerut Romei să arate Părinții pentru cuvintele pe care le adăugase la Crez. Fiecare îi cere celuilalt dovezi timpurii ale primirii. Această pagină le cere de la toate cele patru și își arată dovezile.
Oricare dintre trei lucruri: un text apostolic care poruncește sau descrie practica; o sursă mai veche decât prima mărturie a intrării, care o arată deja primită ca apostolică, nu nou introdusă; sau dovada că tradiția care o poartă nici nu o face obligatorie, nici nu a înlocuit prin ea o practică apostolică. Vechimea singură, utilitatea sau autoritatea unui sinod ulterior nu trec testul, pentru că testul este tocmai ceea ce sinodul însuși pretinde că a îndeplinit. Tăcerea nu înseamnă absență, așa că fiecare intrare dă și, acolo unde s-a găsit una, cea mai veche sursă de după apostoli care arată practica absentă, diferită sau combătută: dintre cele 59, toate au una; cele care nu au una spun că se sprijină doar pe text și pe prima mărturie. Arătați oricare dintre cele trei, iar pagina greșește la acea dată și se va schimba.
Fiecare afirmație de pe această pagină intră într-unul dintre trei tipuri. A le ține separate este întreaga metodă, așa că iată-le în cuvinte simple, cu testul pentru fiecare.
Așadar linia nu desparte vechiul de nou, nici grecescul de latin. Ea este aceasta: ceea ce enunță textul, așa cum îl țineau primii lui cititori, poate fi făcut obligatoriu; interpretările din lumea textului învață; interpretările din lumi mai târzii sunt datate atunci când o biserică le-a făcut criteriu. Aceeași linie este trasă prin fiecare tradiție, inclusiv prin cea protestantă.
Crezul din 325 și 381, așa cum l-au primit atât Răsăritul, cât și Apusul, este o recunoaștere. Ceea ce face el obligatoriu sunt excluderi pe care textul le face deja: Fiul nu este creatură, Duhul nu este creatură, Hristos nu este mai puțin decât pe deplin Dumnezeu sau mai puțin decât pe deplin om. Primii cititori de după apostoli țineau deja aceste lucruri, iar întrebările frecvente de mai jos arată testul pentru fiecare. Definiția din 451 nu este socotită împreună cu el: întreaga biserică nu a primit-o, ceea ce exclude fusese deja mărturisit, iar ceea ce a adăugat, formula „în două firi”, a fost făcut criteriu împotriva unei alte interpretări și a despărțit biserica. Este datată la 451. Singura clauză pe care o jumătate a bisericii a adăugat-o la Crezul comun este datată la 1014.
Nimic din crezuri nu spune cum. Ele nu spun cum mântuiește crucea, cum un păcătos este socotit drept, cum este văzut Dumnezeul nevăzut sau cine este ales. Crezul spune „pentru noi și pentru a noastră mântuire” și „răstignit pentru noi”, și se oprește. Orice explicație a modului este mai târzie, iar acolo unde o biserică a făcut-o obligatorie pe una, pagina datează cerința: explicațiile Romei și ale Răsăritului despre vederea lui Dumnezeu la 1336 și 1351, trei explicații ale îndreptățirii la 1547, 1577 și 1672, o explicație a crucii la 1561, 1563 și 1647. Pe acolo trece linia. Deasupra ei, Crezul, pe care această pagină îl ține. Dedesubt, interpretările, pe care le datează atunci când au fost făcute criteriu și pe care altfel le lasă să fie predate.
Fiecare etichetă de pe o fișă își deschide definiția când o atingeți sau treceți cu cursorul peste ea.
Întrebări frecvente
Crezul de la Niceea, cuvântul „Treime” și lista cărților Noului Testament vin toate după apostoli. Iată de ce niciunul dintre ele nu este socotit adăugire.
Recunoaștere, prin ceea ce exclude
Pentru că textul contrazice deja interpretarea pe care Niceea o exclude. Nu îl puteți numi pe Fiul creatură și totodată afirma că toate lucrurile au fost făcute prin el și că el este înaintea tuturor lucrurilor (In 1:3; Col 1:16–17; Evr 1:10–12). Textul îl numește și Dumnezeu (In 1:1; In 20:28). Așadar homoousios, un cuvânt pe care textul nu îl folosește, exclude o negare pe care textul o exclude deja și nu adaugă niciun conținut, nicio slujire și niciun rit. Ceea ce este obligatoriu este excluderea. Cuvântul este instrumentul ei. Și Arie a afirmat aceste versete; ceea ce arată că interpretarea lui le neagă este textul în context, „toate lucrurile” și „înaintea a toate”, fără nicio excepție pentru Fiul, împreună cu cei mai vechi cititori de după apostoli, care îl țineau deja pe Fiul drept Dumnezeu. Niciun cititor al acestor texte din generația de după apostoli, din câți ni s-au păstrat, nu l-a luat drept creatură. Cele mai vechi surse păstrate arată dumnezeirea Fiului primită cu mult înainte de 325: Ignatie îl numește „Dumnezeu existând în trup” (Către efeseni 7.2, cca 110) și „Dumnezeul nostru, Iisus Hristos” (Către efeseni 18.2), iar Pliniu relatează că creștinii îi cântau lui Hristos ca unui zeu (Scrisori 10.96, cca 112).
Canoanele aceluiași sinod despre ranguri sunt o intrare separată, la 325.
Recunoaștere
Pentru că textul îi numește deja pe cei trei împreună, sub un singur nume și într-o singură lucrare dumnezeiască (Mt 28:19; 2 Cor 13:14; 1 Cor 12:4–6). El contrazice deja cele trei negări pe care învățătura le exclude: că Duhul nu este Dumnezeu (FA 5:3–4; 1 Cor 2:10–11), că cei trei sunt trei dumnezei (1 Cor 8:4–6) și că cei trei sunt o singură persoană sub trei nume (Mt 3:16–17; In 14:16–17). Așadar cuvântul „Treime” numește un tipar pe care textul îl cere deja. Mărturisirea triadică este atestată ca primită la botez de Iustin (Apologia întâi 61, cca 155) și de Didahia 7, a cărei dată este dezbătută, cu decenii înainte ca acest cuvânt să apară la Teofil (Către Autolic 2.15, cca 180).
Identificare
Pentru că canonul este o identificare, nu o învățătură. Listele din 367, 393 și 397 nu au conferit nimic. Ele au consemnat ce scrieri primiseră bisericile ca apostolice: un nucleu deja vizibil în interiorul textului (2 Pt 3:15–16; 1 Tim 5:18) și la Irineu (Împotriva ereziilor 3.11.8, cca 180), cu marginea disputată stabilită după același test al originii apostolice și al folosirii timpurii. Mărturia bisericii despre ceea ce a primit este acceptată ca dovadă, nu ca autoritate de a defini.
Acesta este Noul Testament, iar marginea lui nu este nici acum socotită la fel peste tot: Peshitta siriacă are douăzeci și două de cărți, iar lista mai largă a Bisericii etiopiene are mai mult de douăzeci și șapte. Lista Vechiului Testament este o chestiune separată și încă disputată: Hipona și Cartagina au enumerat și Tobit, Iudita și cărțile Macabeilor, pe care lista din 367 le lasă în afara canonului. Ea este tratată la 1546.
Sinoadele, unul câte unul
Ortodocșii orientali socotesc trei sinoade, ortodocșii șapte, Roma douăzeci și unu. Regula nu ia și nu lasă un sinod întreg. Ea sortează fiecare hotărâre și le sortează pe toate în același fel.
Recunoaștere
Mărturisește Duhul ca Domn, închinat și slăvit împreună cu Tatăl și cu Fiul. Aceasta recunoaște ceea ce FA 5:3–4 și 1 Cor 2:10–11 cer deja. Crezul său spune că Duhul purcede din Tatăl (In 15:26). Cuvintele „și de la Fiul” au fost adăugate la el mai târziu în Apus: vezi 589–1014.
Recunoaștere, prin ceea ce exclude
Rămâne în picioare prin ceea ce exclude: doi subiecți în Hristos. Textul spune deja că cel pe care l-a născut Maria este Domnul și Fiul propriu al lui Dumnezeu (Lc 1:43; Gal 4:4; In 1:14). Așadar Theotokos, Născătoare de Dumnezeu, un cuvânt pe care textul nu îl folosește, păzește ceea ce textul spune despre el. Ignatie spune același lucru fără acest cuvânt, pe la 110: „Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, a fost … zămislit în pântece de Maria” (Către efeseni 18.2). Evlavia față de Maria care s-a strâns mai târziu în jurul titlului este clasificată separat: vezi cca 600. Acesta este ultimul sinod pe care îl socotesc ortodocșii orientali.
Îngustare, nu recunoaștere
Întreaga biserică nu l-a primit. Ceea ce exclude, un Hristos mai puțin decât pe deplin Dumnezeu sau mai puțin decât pe deplin om, ori împărțit în două persoane, biserica mărturisise deja la Niceea, Constantinopol și Efes, iar ambele părți ale despărțirii îl mărturisesc încă (In 1:14; Col 2:9; 1 In 4:2–3). Ceea ce a adăugat 451 a fost o formulă, un singur Hristos „în două firi”, făcută condiție a comuniunii împotriva celeilalte interpretări în uz, „o singură fire întrupată” a lui Chiril. Niciuna dintre formule nu este în text, iar comisii mixte ale celor două familii au declarat de atunci că amândouă îl mărturisesc pe același Hristos (1989–90). Aceasta este o îngustare și este datată la despărțirea din 451. Canonul 28 al său este datat la 381–595.
În parte
Canoanele sale despre subiectul unic rămân în picioare pe terenul Calcedonului: cel răstignit în trup este Domnul gloriei (canonul 10; 1 Cor 2:8). Restul lucrării sale nu. A anatematizat un învățător mort de un secol, pe Teodor de Mopsuestia, și anumite scrieri ale altor doi pe care Calcedonul îi primise, Teodoret și Iba, împreună cu toți cei care le apără (canoanele 12–14); aceasta este o condiție a comuniunii pe care textul nu o conține. Anatemele asupra lui Origen legate de el sunt intrarea de la cca 420–553.
Recunoaștere, prin ceea ce exclude
Rămâne în picioare prin ceea ce exclude: un Hristos fără voință omenească. Textul îl arată rugându-se: „nu voia mea, ci a ta să se facă” (Lc 22:42), iar sinodul însuși argumentează din In 6:38. Lista sa de oameni condamnați pe nume, între care și un episcop al Romei, nu este o învățătură care să poată fi verificată după text.
Adăugire
Nu trece testul. Sinodul cere un rit, sărutarea, închinăciunea, lumânările și tămâia înaintea icoanelor, și îi anatematizează pe cei care refuză. Aceasta este o condiție a comuniunii pe care textul nu o conține. Cel mai puternic argument al său, că Cuvântul s-a făcut trup și deci poate fi zugrăvit, arată că Hristos poate fi înfățișat. Nu arată că cineva a fost vreodată obligat să cinstească imaginea. Vezi 787.
„Socotit de” înseamnă socotit printre sinoadele generale ale acelei linii. Mărturisirile protestante le numesc cel mult pe primele patru (A doua Mărturisire helvetică 11). Roma mai socotește paisprezece după 787. Șapte obiecții recurente la adresa metodei înseși, de la dezvoltarea doctrinei la judecata personală, primesc răspuns în dosarul de la Astăzi.
Verdictul
Numărătoarea nu este miza. Miza este ce poate face fiecare linie în privința numărătorii ei, după propriile reguli. Trei dintre cele patru linii ne-au spus-o.
Intrări: 36 · obligatorii: 27 · lăsate deoparte de atunci: 0
Roma susține că definițiile date de pe catedră sunt „prin ele însele, și nu prin consimțământul Bisericii, de nereformat” și că oricine respinge aceasta „să fie anatema” (Pastor Aeternus 4, 1870). Anatemele de la Trento nu au fost niciodată retrase; Declarația comună din 1999 spune că ele nu se mai „aplică” învățăturii luterane așa cum este formulată acolo și nu ridică niciuna dintre ele. Definițiile din 1854, 1870 și 1950 trebuie crezute sub pedeapsa pierderii credinței. După propria declarație a Romei, ceea ce a definit nu poate fi lăsat deoparte fără ca Roma să înceteze să fie ceea ce spune că este. Aceasta nu este o acuzație; este pretenția pe care Roma o ridică pentru sine, iar pagina o crede pe cuvânt.
Intrări: 32 · obligatorii: 21 · lăsate deoparte de atunci: 1
Răsăritul susține că „este cu neputință ca Biserica sobornicească să greșească sau să fie câtuși de puțin înșelată” (Ierusalim 1672, decretul 12), că sinoadele pe care întreaga biserică le-a primit vorbesc cu glasul Duhului, și le citește anatemele cu glas tare în fiecare an, printre ele și pe cele din 1351. A ridicat o anatemă de pe această pagină, pe cea asupra ritului vechi, în 1971, ceea ce arată că poate, deși Răsăritul va răspunde că 1667 a fost un sinod local și că cele șapte sunt altceva. Principiul său spune exact aceasta: ceea ce a definit un sinod primit este credința și nu va fi lăsat deoparte.
Intrări: 23 · obligatorii: 14 · lăsate deoparte de atunci: 0
Bisericile orientale țin trei sinoade, sunt linia care s-a despărțit prima, în 451, și poartă cele mai puține intrări. Ele țin, despre sinoadele pe care le primesc, același principiu ca Răsăritul și au propriile cerințe: un singur episcop, rangurile, calendarul posturilor și al sărbătorilor, tabotul, reformele lui Zara Yaqob. Ultima intrare de pe linia lor este datată cca 1440–1450, iar pagina notează acest lucru.
Intrări: 26 · obligatorii: 15, cele mai multe în parte · lăsate deoparte de atunci: 12
Linia protestantă susține, ca principiu enunțat de mărturisirile ei, că orice sinod de după apostoli „poate greși, și multe au greșit” și că niciunul nu este „regula credinței sau a practicii” (Westminster 31). Acest principiu este regula acestei pagini. Este singurul dintre cele patru sub care o adăugire poate fi testată și lăsată deoparte fără ca biserica ce o lasă deoparte să înceteze să fie ea însăși. Linia l-a folosit o dată, la scară mare, în 1517, când a lăsat deoparte 12 dintre adăugirile Apusului, iar de atunci poartă 6 adăugiri proprii. Pe unele dintre ele le face obligatorii, în bisericile ei confesionale: criteriile din 1529, 1577, 1619 și 1647, vina moștenită, clauza din Crez, botezul pruncilor în cele mai multe dintre bisericile ei. Principiul există. Nu a fost dus până la capăt.
Așadar concluzia acestei pagini este mai restrânsă decât o ovație pentru vreo biserică și mai tăioasă decât o ridicare din umeri. Fidelitatea față de textul apostolic, fără adăugiri drept cerințe, nu este cu putință înăuntrul Romei sau al Răsăritului în propriii lor termeni, pentru că adăugirile lor sunt, după propria lor declarație, permanente. Este cu putință înăuntrul principiului protestant, și nicio biserică protestantă de pe această linie nu a revendicat-o încă pe deplin. Dintre cele patru, numai linia protestantă o îngăduie. Niciuna nu a făcut-o.
Cum ar arăta aceasta se vede pe pagină. Linia de bază de la cca 50 nu este o teorie: o casă, o masă cu o cină completă, prezbiteri la plural, fiecare cu partea sa, botezul celor ce cred și nimic cerut în afară de ceea ce au cerut apostolii. Fiecare bucată care s-a desprins pe drum este pe linie, la data ei. Nimic din toate acestea nu este un motiv de a-l părăsi pe Hristos sau de a disprețui bisericile care v-au adus Scripturile lui, iar dosarul se încheie, la cca 50, cu rostul formei.
Fiecare obiecție de pe această pagină
Fiecare intrare răspunde, în dosarul ei, la obiecțiile pe care le-ar ridica un cititor catolic, ortodox sau protestant, în termenii acelui cititor. Iată-le pe toate cele 306 într-un singur loc, sortate după cine le ridică, construite din dosarele înseși. Atingeți una ca să deschideți dosarul la răspuns. Dacă a dumneavoastră nu este aici, pagina de deschidere spune ce ar infirma o intrare; trimiteți-o.